20-21 // INTRODUCERE // Temele anului I
„Legăm tot ceea ce este în jurul nostru de noi înșine. Ceea ce ne
înconjoară ne influențează prin dimensiune, lumină, umbră,
culoare etc. Felul în care ne simțim se poate schimba foarte mult
dacă ne aflăm în oraș sau la țară, în spații mari sau mici. Reacțiile
noastre la aceste condiții sunt, la origine, inconștiente și nu ne
dăm seama de ele decât în situații speciale, ca atunci când simțim
o plăcere sublimă în fața unui anumit detaliu, o relație perfectă
cu mediul din jurul nostru, sau când resimțim o stare acută de
neplăcere. În orice caz, punctul nostru de pornire ar trebui să fie
acesta: transformarea reacțiilor inconștiente într-o conștiință.
Exersându-ne abilitatea de a surprinde aceste diferențe și influența
lor asupra noastră, păstrând un contact conștient cu ceea ce ne
înconjoară, învățăm esența arhitecturii.”
Jørn Utzon, The essence of architecture, 1948
„Întotdeauna am citit planurile clădirilor ca scrisori de dragoste către trecut. Inovații și răspunsuri peste spațiu și timp, de la un autor către altul. Sigur asta este ceea ce T.S. Eliot gândea când a spus că, de fiecare dată când se așeza la masa de scris, îi răspundea Homer.”
Diane Lewis, Eseu despre Ludwig Mies van der Rohe
În școală, primul lucru care se învață este, de cele mai multe ori, alfabetul. Cunoașterea acelui set specific de semne, fiecare cu înfățișarea și sunetul propriu, ne lasă apoi să deslușim cuvinte. Chiar și cuvintele pe care le știam deja, ni se arată altfel atunci când se desfac în litere, acum recognoscibile, și se recompun apoi la loc în tonuri și înțelesuri. De-abia atunci putem spune că începem să cunoaștem cuvintele, când începem să citim și apoi să scriem. Începem școala de arhitectură având în jur de 20 de ani de când experimentăm deja cotidian arhitectura: adăposturi de orice fel, case, așezări sau orașe în care am trăit, prin care am trecut, în care am zăbovit mai mult sau mai puțin. Fără să fim conștienți de acest lucru, știm deci multe dintre „cuvinte” și le folosim frecvent. Anul I ar trebui să fie acel interval în care învățăm alfabetul, pentru a ne putea desprinde de felul în care „cuvintele” – sau spațiile – ne-au (in)format până acum și pentru a putea să le desfacem „pe litere și pe silabe” și să le cercetăm într-o lumină nouă. Doar devenind conștienți de ceea ce ne înconjoară, învățând să citim și începând să deslușim sensuri, vom putea să recompunem noi înșine ulterior cuvintele – sau spațiile – în înțelesuri noi. De aceea, vă propunem un an bazat în mare măsură pe lectură: a acelor ritmuri, sisteme și principii care pot configura un posibil alfabet, dar și a unor clădiri și proiecte care, prin valoarea lor, pot avea darul de a arăta ceea ce, uneori, este mai greu de descris – asemenea studiului unui text important, studiul unui plan poate revela, la rândul său, înțelesuri nebănuite. Este vorba de studiul unor tipuri și modele care începe cu primul semestru (Tipuri spațiale), dar subîntinde întreg anul I, peste care se suprapune încercarea de interpretare a acestora, în cel de-al doilea semestru (Interpretări). Așadar, timpul anului I este în primul rând timpul (privilegiat) al lecturii.
Pentru o astfel de imersie în anul I, vă propunem mai jos o scurtă enumerare a câtorva dintre principiile, noțiunile sau asocierile avute în vedere în conturarea și orientarea programei de atelier:
Model și mentor. Exemplaritate
În formarea ca arhitecți, studiul modelelor este indispensabil și nu poate fi suplinit de nimic altceva. Este nevoie de actul „lecturii” care conține implicit și explicit deprinderea gestului de a căuta, de a cerceta, de compara. Contextul cultural al profesiei nu este opțional și arhitectura nu se poate naște din nimic. Anul I presupune să privim către anumite exemple din istoria arhitecturii ca și cum am privi către un mentor și să acceptam postura de discipol în fața acestora.
Cum și de unde începem? Orice început are nevoie de repere. Deschizând porțile tuturor posibilităților, o deschidem și pe cea a rătăcirii. Este nevoie pentru moment să ne concentrăm pe ceea ce este esențial și exemplar, deci nu întâmplător. Doar acesta poate fi începutul.
O istorie vie
Alexander von Humboldt intuia și afirma la începutul secolului al XIXlea că „totul este conectat cu totul” („everything is connected with everything else”). Mai târziu, în plin modernism, Lina Bo Bardi spunea că timpul (deci, implicit, și timpul arhitecturii) nu este liniar și obiectele de arhitectură ajung să fie co-prezente în timpul nostru, indiferent de momentul când au fost realizate (subiect asupra căruia se revine în tema exercițiului 5). Astăzi, interconectarea oricăror puncte prin diverse sisteme de rețele ar trebui să ne permită cu atât mai mult să ne gândim la suprapunerea, relaționarea și influențarea reciprocă a diferitelor științe și perioade. În ceea ce privește arhitectura, o astfel de percepție ne va ajuta să privim și către noțiuni ca proiectarea de arhitectură, istoria arhitecturii sau teoria arhitecturii ca fiind nu discipline disjuncte, ci fațete ale unuia și aceluiași lucru. Trebuie să înțelegem arhitectura nu ca o aplicare a unei teorii, ci mai degrabă ca o teorie care include o practică.
De aceea, o clădire realizată acum două mii de ani, care încă stă în picioare și este folosită, nu ține (doar) de istoria arhitecturii, ci (mai ales) de prezentul acesteia. Suntem contemporani cu Pantheonul și trebuie să îl privim ca atare.
Precedent și transformare
Inventar și invenție sunt înrudite nu doar etimologic. Arhitectura nu este rodul unui proces individual de invenție, ci rezultatul unui proces de transformare a unui material preexistent. Vom denumi acest material preexistent ca „precedent”. În orice proiect pornim, de fapt, de la fondul oferit de un astfel de precedent, din a cărui manipulare și transformare rezultă noua formă. Înțelegerea corectă a acestui proces și a ramificațiilor sale este determinantă pentru o formare solidă, mai ales la începutul studiului arhitecturii.
Reținere și rigoare
Sub influența aceluiași timp al simultaneității – și nu a timpului liniar, în care arhitectura evoluează tehnic, dar prea puțin (sau deloc) artistic –, ne va interesa în anul I lucrul doar în cadrul clar delimitat de noțiuni și relații fundamentale, acronice, precum cele care se stabilesc între spațiu, formă, material și structură. Înțelegerea rigorii și totodată a consistenței și coerenței pe care o presupun aceste relații, tipuri și sisteme spațial-structurale este de prim interes în anul I. Reținerea, în sensul lucrului doar în interiorul acestor limite, ne va deschide cu adevărat atât privirea în profunzime – înțelegerea, cât și privirea în afară – imaginația, căci vom construi pe fundații consistente.
Spațiu și ordine spațială
În orice formă a sa, arhitectura are de-a face cu spațiul. Pe de o parte, așa cum menționam deja, diferitele calități ale spațiilor arhitecturale ne influențează conștient sau nu. Pe de altă parte, spațiul nu este material, el este mai degrabă „antimateria” căreia îi dăm formă cu ajutorul diverselor elemente concrete de care dispunem (materialul, construcția – deci „materia”). Pornim deci afirmându-ne, de la bun început, convingerea că specificitatea și frumusețea spațiului arhitectural țin în primă instanță de coerența și ordinea alcătuirilor care dau naștere acelui spațiu, alcătuiri în care fiecare element este determinant și nimic nu poate să fie întâmplător.
Ordinea spațială și claritatea alcătuirii sale ne permit uneori să observăm nota distinctivă a unei clădiri doar constatând frumusețea planului său. A căuta și a distinge frumusețea unui plan poate fi, la rândul său, un mod de a începe.
Construcție și materialitate
Continuând cele de mai sus, limita spațiului (ceea ce îl mărginește și închide), acoperirea (ceea ce îl acoperă), partiția (ceea ce îl subdivide), structura (ceea ce îl susține), materia sau materialul (ceea ce îl compune) sunt toate părți ale aceluiași întreg și nu pot fi privite decât împreună. Doar așa poate rezulta un întreg, doar așa arhitectura este consecventă sieși (și doar așa un plan poate deveni „frumos”).
Edificarea este procesul prin care un proiect este „pus în operă”, este cea care transformă proiectul în clădire. De aceea, construcția definește regulile sintactice ale arhitecturii. Din acest punct de vedere, a construi echivalează cu a com-pune, adică a pune împreună, de o manieră concertată, elementele de arhitectură, adoptând valoarea materialității ca verificare decisivă a proiectului.
Anul I vă propune lucrul cu trei principii constructive elementare: cofrare+turnare, stratificare (asize) și alcătuirea de tip schelet. În interiorul acestora veți explora capacitatea materialului (beton, cărămidă, piatră sau lemn) de a contura și susține spații de naturi diferite.
Arhetip și artefact
Ne va interesa studiul arhetipului (adică model sau formă pură, revenind la noțiunile de mai sus), în sensul acelei construcții și structuri elementare, care se explică prin ea însăși. Ne va interesa deci fertilitatea simplificării, lucrând sub pavăza și autoritatea construcției care confirmă (și este) proiectul. Ne va interesa să privim către obiectul de arhitectură ca obiect riguros articulat și construit, făcut – obiectul de arhitectură ca artefact.
Desenul cu semnificație
Anul I explorează (totul) cu ajutorul desenului de mână. Prin aceasta, vă încurajează să priviți desenul ca o formă de studiu și de descoperire – atât a celui care desenează (reprezintă, sau „scrie”), cât și a celui care privește (caută, citește) –, dar și ca o formă de articulare a gândirii specifice arhitecturale. Ne va interesa deci desenul, dar întotdeauna și ce este dincolo de desen: desenul cu semnificație.
„Când desenezi, poți merge în locuri în care nu ai fost niciodată” (Peter Rich)
Continuitate și întreg
Parcursul anului I trebuie privit ca un întreg (un ciclu), cu etape succesive care se leagă și se completează, care funcționează și fac sens doar împreună, așa cum anul I trebuie privit la rândul său în ciclul anilor I-II-III (a se vedea și textul introductiv în tematica tuturor acestor ani). Există o continuitate orizontală, succesivitatea temporală a temelor și exercițiilor, dar există și o continuitate verticală, cea a obiectivelor și criteriilor pe care le vom urmări transversal de-a lungul anului, structurate pe 4 criterii: de reprezentare arhitecturală, analitice și critice, arhitectural spațiale și transversale.
Jørn Utzon, The essence of architecture, 1948
„Întotdeauna am citit planurile clădirilor ca scrisori de dragoste către trecut. Inovații și răspunsuri peste spațiu și timp, de la un autor către altul. Sigur asta este ceea ce T.S. Eliot gândea când a spus că, de fiecare dată când se așeza la masa de scris, îi răspundea Homer.”
Diane Lewis, Eseu despre Ludwig Mies van der Rohe
În școală, primul lucru care se învață este, de cele mai multe ori, alfabetul. Cunoașterea acelui set specific de semne, fiecare cu înfățișarea și sunetul propriu, ne lasă apoi să deslușim cuvinte. Chiar și cuvintele pe care le știam deja, ni se arată altfel atunci când se desfac în litere, acum recognoscibile, și se recompun apoi la loc în tonuri și înțelesuri. De-abia atunci putem spune că începem să cunoaștem cuvintele, când începem să citim și apoi să scriem. Începem școala de arhitectură având în jur de 20 de ani de când experimentăm deja cotidian arhitectura: adăposturi de orice fel, case, așezări sau orașe în care am trăit, prin care am trecut, în care am zăbovit mai mult sau mai puțin. Fără să fim conștienți de acest lucru, știm deci multe dintre „cuvinte” și le folosim frecvent. Anul I ar trebui să fie acel interval în care învățăm alfabetul, pentru a ne putea desprinde de felul în care „cuvintele” – sau spațiile – ne-au (in)format până acum și pentru a putea să le desfacem „pe litere și pe silabe” și să le cercetăm într-o lumină nouă. Doar devenind conștienți de ceea ce ne înconjoară, învățând să citim și începând să deslușim sensuri, vom putea să recompunem noi înșine ulterior cuvintele – sau spațiile – în înțelesuri noi. De aceea, vă propunem un an bazat în mare măsură pe lectură: a acelor ritmuri, sisteme și principii care pot configura un posibil alfabet, dar și a unor clădiri și proiecte care, prin valoarea lor, pot avea darul de a arăta ceea ce, uneori, este mai greu de descris – asemenea studiului unui text important, studiul unui plan poate revela, la rândul său, înțelesuri nebănuite. Este vorba de studiul unor tipuri și modele care începe cu primul semestru (Tipuri spațiale), dar subîntinde întreg anul I, peste care se suprapune încercarea de interpretare a acestora, în cel de-al doilea semestru (Interpretări). Așadar, timpul anului I este în primul rând timpul (privilegiat) al lecturii.
Pentru o astfel de imersie în anul I, vă propunem mai jos o scurtă enumerare a câtorva dintre principiile, noțiunile sau asocierile avute în vedere în conturarea și orientarea programei de atelier:
Model și mentor. Exemplaritate
În formarea ca arhitecți, studiul modelelor este indispensabil și nu poate fi suplinit de nimic altceva. Este nevoie de actul „lecturii” care conține implicit și explicit deprinderea gestului de a căuta, de a cerceta, de compara. Contextul cultural al profesiei nu este opțional și arhitectura nu se poate naște din nimic. Anul I presupune să privim către anumite exemple din istoria arhitecturii ca și cum am privi către un mentor și să acceptam postura de discipol în fața acestora.
Cum și de unde începem? Orice început are nevoie de repere. Deschizând porțile tuturor posibilităților, o deschidem și pe cea a rătăcirii. Este nevoie pentru moment să ne concentrăm pe ceea ce este esențial și exemplar, deci nu întâmplător. Doar acesta poate fi începutul.
O istorie vie
Alexander von Humboldt intuia și afirma la începutul secolului al XIXlea că „totul este conectat cu totul” („everything is connected with everything else”). Mai târziu, în plin modernism, Lina Bo Bardi spunea că timpul (deci, implicit, și timpul arhitecturii) nu este liniar și obiectele de arhitectură ajung să fie co-prezente în timpul nostru, indiferent de momentul când au fost realizate (subiect asupra căruia se revine în tema exercițiului 5). Astăzi, interconectarea oricăror puncte prin diverse sisteme de rețele ar trebui să ne permită cu atât mai mult să ne gândim la suprapunerea, relaționarea și influențarea reciprocă a diferitelor științe și perioade. În ceea ce privește arhitectura, o astfel de percepție ne va ajuta să privim și către noțiuni ca proiectarea de arhitectură, istoria arhitecturii sau teoria arhitecturii ca fiind nu discipline disjuncte, ci fațete ale unuia și aceluiași lucru. Trebuie să înțelegem arhitectura nu ca o aplicare a unei teorii, ci mai degrabă ca o teorie care include o practică.
De aceea, o clădire realizată acum două mii de ani, care încă stă în picioare și este folosită, nu ține (doar) de istoria arhitecturii, ci (mai ales) de prezentul acesteia. Suntem contemporani cu Pantheonul și trebuie să îl privim ca atare.
Precedent și transformare
Inventar și invenție sunt înrudite nu doar etimologic. Arhitectura nu este rodul unui proces individual de invenție, ci rezultatul unui proces de transformare a unui material preexistent. Vom denumi acest material preexistent ca „precedent”. În orice proiect pornim, de fapt, de la fondul oferit de un astfel de precedent, din a cărui manipulare și transformare rezultă noua formă. Înțelegerea corectă a acestui proces și a ramificațiilor sale este determinantă pentru o formare solidă, mai ales la începutul studiului arhitecturii.
Reținere și rigoare
Sub influența aceluiași timp al simultaneității – și nu a timpului liniar, în care arhitectura evoluează tehnic, dar prea puțin (sau deloc) artistic –, ne va interesa în anul I lucrul doar în cadrul clar delimitat de noțiuni și relații fundamentale, acronice, precum cele care se stabilesc între spațiu, formă, material și structură. Înțelegerea rigorii și totodată a consistenței și coerenței pe care o presupun aceste relații, tipuri și sisteme spațial-structurale este de prim interes în anul I. Reținerea, în sensul lucrului doar în interiorul acestor limite, ne va deschide cu adevărat atât privirea în profunzime – înțelegerea, cât și privirea în afară – imaginația, căci vom construi pe fundații consistente.
Spațiu și ordine spațială
În orice formă a sa, arhitectura are de-a face cu spațiul. Pe de o parte, așa cum menționam deja, diferitele calități ale spațiilor arhitecturale ne influențează conștient sau nu. Pe de altă parte, spațiul nu este material, el este mai degrabă „antimateria” căreia îi dăm formă cu ajutorul diverselor elemente concrete de care dispunem (materialul, construcția – deci „materia”). Pornim deci afirmându-ne, de la bun început, convingerea că specificitatea și frumusețea spațiului arhitectural țin în primă instanță de coerența și ordinea alcătuirilor care dau naștere acelui spațiu, alcătuiri în care fiecare element este determinant și nimic nu poate să fie întâmplător.
Ordinea spațială și claritatea alcătuirii sale ne permit uneori să observăm nota distinctivă a unei clădiri doar constatând frumusețea planului său. A căuta și a distinge frumusețea unui plan poate fi, la rândul său, un mod de a începe.
Construcție și materialitate
Continuând cele de mai sus, limita spațiului (ceea ce îl mărginește și închide), acoperirea (ceea ce îl acoperă), partiția (ceea ce îl subdivide), structura (ceea ce îl susține), materia sau materialul (ceea ce îl compune) sunt toate părți ale aceluiași întreg și nu pot fi privite decât împreună. Doar așa poate rezulta un întreg, doar așa arhitectura este consecventă sieși (și doar așa un plan poate deveni „frumos”).
Edificarea este procesul prin care un proiect este „pus în operă”, este cea care transformă proiectul în clădire. De aceea, construcția definește regulile sintactice ale arhitecturii. Din acest punct de vedere, a construi echivalează cu a com-pune, adică a pune împreună, de o manieră concertată, elementele de arhitectură, adoptând valoarea materialității ca verificare decisivă a proiectului.
Anul I vă propune lucrul cu trei principii constructive elementare: cofrare+turnare, stratificare (asize) și alcătuirea de tip schelet. În interiorul acestora veți explora capacitatea materialului (beton, cărămidă, piatră sau lemn) de a contura și susține spații de naturi diferite.
Arhetip și artefact
Ne va interesa studiul arhetipului (adică model sau formă pură, revenind la noțiunile de mai sus), în sensul acelei construcții și structuri elementare, care se explică prin ea însăși. Ne va interesa deci fertilitatea simplificării, lucrând sub pavăza și autoritatea construcției care confirmă (și este) proiectul. Ne va interesa să privim către obiectul de arhitectură ca obiect riguros articulat și construit, făcut – obiectul de arhitectură ca artefact.
Desenul cu semnificație
Anul I explorează (totul) cu ajutorul desenului de mână. Prin aceasta, vă încurajează să priviți desenul ca o formă de studiu și de descoperire – atât a celui care desenează (reprezintă, sau „scrie”), cât și a celui care privește (caută, citește) –, dar și ca o formă de articulare a gândirii specifice arhitecturale. Ne va interesa deci desenul, dar întotdeauna și ce este dincolo de desen: desenul cu semnificație.
„Când desenezi, poți merge în locuri în care nu ai fost niciodată” (Peter Rich)
Continuitate și întreg
Parcursul anului I trebuie privit ca un întreg (un ciclu), cu etape succesive care se leagă și se completează, care funcționează și fac sens doar împreună, așa cum anul I trebuie privit la rândul său în ciclul anilor I-II-III (a se vedea și textul introductiv în tematica tuturor acestor ani). Există o continuitate orizontală, succesivitatea temporală a temelor și exercițiilor, dar există și o continuitate verticală, cea a obiectivelor și criteriilor pe care le vom urmări transversal de-a lungul anului, structurate pe 4 criterii: de reprezentare arhitecturală, analitice și critice, arhitectural spațiale și transversale.
Temele anului I (2020-2021) au fost elaborate de către
Andrei Șerbescu (coord.), Cristina Constantin, Cosmin Pavel și Ionuț Nedelcu
Andrei Șerbescu (coord.), Cristina Constantin, Cosmin Pavel și Ionuț Nedelcu